Patru nașteri acasă. O memorie care s-a trezit cu fiecare dintre ele.

Nu știam multe despre naștere atunci. Dar știam un lucru despre mine: firea mea a fost mereu una liberă, deschisă, curioasă. Nu accept ușor „așa se face”, fără să întreb de ce.

Așa că, atunci când am aflat că sunt însărcinată, nu m-am mulțumit cu prima cale care mi s-a arătat. Am căutat alternative. Am căutat oameni care să creadă, ca și mine, că nașterea nu trebuie să fie o urgență medicală trăită cu frică — poate fi o experiență trăită acasă, în siguranță, cu încredere.

Am găsit o moașă dispusă să mă asiste. Și în septembrie 2013, am născut primul meu copil acasă.

A fost o experiență ușoară. Frumoasă. Una care mi-a demonstrat, fără urmă de îndoială, ceva ce port cu mine până astăzi: că încrederea în mine și credința în divin pot cu adevărat să facă minuni.

După nașterea aceea, ceva s-a schimbat în mine. Nu m-am oprit din citit, din studiat, din întrebat.

Dar nu studiam ca o simplă mămică pusă pe cercetat. Studiam ca o femeie care, cu fiecare carte citită, simțea că nu învață ceva nou — ci că își amintește ceva vechi. Ca și cum subiectul nașterii ar fi atins o memorie ancestrală, ceva ce femeile au știut dintotdeauna, înainte să fim învățate să ne fie frică de propriul corp.

Am continuat să studiez, an după an, tot mai profund.

În septembrie 2015, a venit a doua mea naștere — de data asta, cu gemeni.

A fost, din nou, o poveste frumoasă, pe care sper într-o zi să o pot povesti în întregime, pentru toate femeile care poartă o sarcină multiplă și se tem că asta înseamnă automat o naștere medicalizată, plină de intervenții. Am născut și pe cei doi tot acasă, tot cu o moașă alături.

Cu fiecare naștere, ceva creștea în mine — nu doar experiență, ci o încredere tot mai adâncă, în mine și în divin.

În august 2018, a venit și al patrulea copilaș. Tot acasă. Tot cu o moașă lângă mine.

Patru nașteri. Patru drumuri diferite, dar cu același fir: încrederea că trupul unei femei știe, dacă îi dăm voie și îi facem loc.

Cât timp copiii au fost mici, am continuat să învăț cum am putut — printre nopți nedormite și zile pline. Dar în 2023, când au mai crescut, am făcut un pas important: m-am înscris la un curs de moașă tradițională, ținut de o femeie de origine rusă care trăiește în Brazilia.

Ea a devenit mult mai mult decât un profesor. A devenit un mentor apropiat sufletului meu. Și prin ea, am intrat într-o comunitate de moașe care mi-a arătat ceva esențial: a studia nașterea nu înseamnă doar a studia un eveniment biologic. Înseamnă a studia viața însăși.

De aceea sunt la fel de pasionată de subiectul nașterii, cât sunt de subiectul vieții în general. Am continuat cu cursuri de dezvoltare personală, am acumulat informație din multe direcții — și acum, cu drag, vreau să împărtășesc tot ce am adunat, structurat și clar, cu alte femei.